Între eden și infern

Menai Olga

miron.olga90@yahoo.com

http://www.femeiastie.ro/timpliber/raftul-cu-carti/romanul-intre-eden-si-infern

https://literaturapetocuri.ro/intre-eden-si-infern-de-menai-olga-editura-etnous.html

-Buni, ştii că sunt majoră de câteva săptămâni?

-Ştie buni, puişor, ştie.

-Şi acum îmi poţi spune cum l-ai cunoscut pe bunicul, îmi poţi povesti toată viaţa ta aşa cum mi-ai promis.

-Poate buni, puişor, poate.

-În sfârşit o să aud şi eu detaliile alea picante despre care am înţeles că ar exista, spuse nepoata  chicotind în palmă.

-Scumpa mea, dacă tu crezi că de asta nu ţi-am povestit până acum, te înşeli. Am vrut să creşti mai mare pentru a auzi această poveste pentru că atunci nu ai fi înţeles. Povestea de dragoste între mine şi bunicul tău este una adevărată, profundă şi unică. Este o poveste din care tu poţi învăţa. Viaţa mea a fost grea, dar frumoasă şi, ce e drept, merită povestită. Meriţi să ştii totul despre lacrimile mele, zâmbetele mele şi păcatele mele, dar nu şi dacă eşti un copil interesat doar de detaliile picante.

-Nu vreau doar detaliile picante, vreau să-l cunosc pe bunicul prin ochii tăi de femeie îndrăgostită şi tânără.

-În cazul ăsta, hai să ne aşezăm cât mai comod şi hai să te învăţ câte ceva despre ce însemna viaţa pe atunci.

-Buni, ştiu că înainte se repara, nu se arunca, ştiu că înainte îndrăgostiţii se înţelegeau din priviri şi nu prin emoticoane, dar eu vreau să văd viaţa de atunci prin ochii tăi, vreau să ştiu cum erai tu tânără, vreau să aud despre iubirea dintre tine şi bunicul, vreau să fac cunoştinţă cu bunicul. Nu vreau să mă înveţi ce e viaţa, vreau să-mi povesteşti despre ea.

-Nu ştie buni exact ce-s alea emoticoane, dar ştie că pe vremuri, oamenii trăiau cu adevărat în lumea reală, nu cu nasul în telefoane şi calculatoare.Eu mă ţin de cuvânt aşa că hai să ţi-l prezint pe bunicul tău, un exemplu de bărbat adevărat, nu ca aceşti tineri ce stau la colţul blocului şi sparg seminţe, vorbind despre femei.

-Ştiu buni că atunci era altfel, ştiu că nu aveaţi telefoane şi că eraţi mai ancoraţi la realitate.

-Spui că ştii, dar nu ştii. Nu ştii cum este să-ţi înţelegi bărbatul doar după cum zâmbeşte.

-Buni, eu nu am bărbat, uiţi?

-Nu uit, doar ziceam şi eu. Motivul pentru care am aşteptat să creşti pentru a-ţi povesti despre tinereţea mea şi a bunicului tău este pentru că întreaga poveste are atât exemple de urmat cât şi greşeli de evitat iar asta pentru că în general, omul este asemenea unui cufăr. Poate ascunde lucruri valoroase, inestimabile, poate ascunde lucruri oripilante, hidoase sau poate fi pustiu. Un mister. În ceea ce priveşte iubirea, aceasta nu trebuie să aibă măsură, ea doar există sau nu există iar atunci când există, trebuie prețuită ca propria viață căci, este sentimentul cel mai pur şi totodată cel care se pierde cel mai repede şi, odată cu el, se scufundă o parte din suflet, o parte din umanitatea lumii, aducând  la suprafaţă oameni care ridică un zid în faţa lor, un zid gros şi greu de dărâmat.

-Of buni, spuse fata dându-şi ochii peste cap, nu asta vreau să aud, vreau să aud povestea voastră adevărată. Înţelegi?

- Draga bunicii, ştiu că tu încă visezi la poveşti cu prinţi şi prinţese, însă atunci când vei iubi cu adevărat, vei vedea că  totul este altfel. Vei învăţa din povestea mea că viaţa este dură şi este foarte puternică iar tu, ca şi om, trebuie să fii la fel de dur şi de puternic  pentru a te putea căţăra  pe scara vieţii, pentru a putea face faţă tuturor problemelor cotidiene şi să nu mai vorbim de toate dilemele interioare, asta dacă le permiţi să existe căci, poate le arunci pe o insulă pustie şi îndrăzneşti să le vizitezi  doar în unele nopţi reci. Totul este o întrecere cu viaţa, este care pe care. Sunt puţine cazuri în care viaţa îţi este un prieten şi, în fond, totul ţine de perspectiva fiecăruia şi de experienţele sale acumulate de-a lungul timpului.

-Nu ştiam că vezi atât de profund viaţa, buni, chiar dacă mereu aveai câte o vorbă plină de tâlc pentru mine în momentele mele dificile.

-Nu ştiai pentru că nu ai vrut să vezi mai departe de ridurile mele. Ce credeai?! Că am trecut degeaba prin viaţă?! Acum este timpul să asculţi cu sufletul ceea ce-ţi spun, nu doar cu urechile.

-Adică? Şi nici măcar nu ai atât de multe riduri. Hai mă buni...

-Pentru tine, bunica este acea femeie plină de riduri care te iubeşte necondiţionat, care face cele mai bune plăcinte, care îţi împleteşte părul în timp ce-ţi spune câte o povestioară, nu acea femeie care de multe ori se întreaba  cât de intens poate să trăiască omul viața, cât de în serios poate să o ia, cât de importante sau neimportante ar trebui să fie motivele care să-l facă să plângă sau să râdă cu hohote, care se întreabă dacă are  voie să plângă de emoții iarna uitându-se pe geam la ninsoare, dacă are voie să vibreze la simțirea stropilor de ploaie pe piele, dacă are voie să țipe în timp ce aleargă după vânt, pe plajă, ca un nebun, dacă are voie să plângă de emoții la auzul valurilor mării înspumate, dacă are voie să râdă de bucurie privind o anumită formă a norilor, dacă are voie să râdă sau să plângă din nimic, dacă are voie să asculte secretele stelelor. Nu o vezi pe buni a ta ca pe acea femeie care  se întreabă dacă este corect ca un om să aibă emoţii foarte intense din nimic pe când altul să fie piatră, gheaţă şi nu-l emoționeze în nici un fel nici măcar nașterea unei ființe umane în fața lui sau o explozie de culori, femeia care se întreabă dacă este posibil ca un om să își dorească durata vieții unui fluture iar altul a unui fluviu, dacă poate omului să-i placă întunericul mai mult decât lumina, dacă poate un om să zboare iar altul nici măcar să meargă. Fiecare om are întrebări la care nu are răspunsuri, fiecare om ia în viaţă propriile decizii, hotărăşte ce şi mai ales, cum să facă.

-Da, este adevărat că nu te-am privit niciodată aşa, bunico. Acum îmi dau seama că nu prea ţi-am dat ocazia să te cunosc cu adevărat, dar tu îmi vei povesti totul despre tine iar lucrurile se vor schimba. Te voi cunoaşte şi pe tine, şi pe bunicul. Ştii ce vreau să ştiu înainte de toate? Vreau să ştiu ce-ţi plăcea ţie cel mai mult atunci când erai tânără.

-Luna şi marea. Ambele sunt de când lumea iar Marea Neagră, atunci când m-am mutat eu în Constanţa, deja îşi primea turiştii pentru că staţiunea Mamaia era la modă, era promovată şi era pe placul tuturor. Mie cel mai mult îmi plăcea momentul când aceasta suporta furia norilor suferinzi. Îmi plăcea să privesc cum picăturile de ploaie fac apa să pară tulbure. Apa se întoarce în apă aşa cum omul se întoarce în pământ, da! În timpul ploii, marea pare tristă şi irascibilă, parcă o doare căderea stropilor, parcă o doare fiecare pic al fiecărui strop. Uneori ţipă de durere, iar zgomotul se aude în scoici. O adevărată tragedie a apei asupra apei. Mama omenească face sacrificiul naşterii, iar mama apei face sacrificiul înapoierii. Totul este circular, nimic nu este întâmplător sau fără rost. În final, norii tac iar marea devine satisfăcută şi se linişteşte, arătându-şi zâmbetele prin valuri uşoare, cuminţi şi ascultători. Totul pare atât de natural şi de normal.

            -Oh, nu mi-am dat seama că marea poate înseamna atât de mult. Pare doar…apă!

-Acum, marea pentru voi este doar locul unde faceţi plajă, vă bronzaţi şi cunoaşteţi oameni noi. Am văzut eu la ştiri ce înseamnă marea pentru tineretul din ziua de azi, am văzut ce se întâmplă prin locuri precum Vama Veche. Lasă că ştiu eu că lumea a uitat de faptul că adolescența este decisivă în formarea omului. Ştii, deși copilăria este cea care pune bazele, în adolescență poate începe procesul de maturizare. Atunci au loc primele greșeli, primele păcate, atunci guști cu adevărat din viață. Ai îmbucături dulci și amare iar măsura acestora își pune amprenta. Personalitatea se accentuează, procesele ce au loc în timpul adolescenței, ca și cele din copilărie, îşi spun cuvântul în viața omului matur. În adolescenţă încep marile decizii, marile alegeri şi marile păcate.

-Hai să nu exagerăm buni, nu cred că voi, pe vremea voastră nu va distraţi, nu cred că nu făceaţi şi voi rele.

-Făceam şi noi, cum să nu?! Chiar îmi aduc bine aminte că atunci când tot grupul nostru de prieteni mergea noaptea pe plajă era tocmai pentru că fiecare avea limba dezgheţată de la tărie. Acolo parcă totul era magic şi asta nu din cauza alcoolului ci a zgomotului valurilor, a nispului ce căpăta puteri nebănuite, a lunii ce transforma totul şi dădea valoare extremă lucrurilor şi ideilor dezbătute. Discuţiile erau învăluite în fumul ţigărilor. Deşi astfel de nopţi sunt în general dedicate îndrăgostiţilor, în cazul acesta, totul se metamorfoza iar discuţiile căpătau o importanţă vitală, fiecare membru participant devenea o bucată din întreg, întregul fiind într-adevăr întreg, începând cu aerul ce avea miros de noapte memorabil de importantă, stelele ce păreau a fi nişte torṭe menite să lumineze calea marilor regi, suprema lună, marea clocotind şi ea a genialitate şi până şi scoicile ce şopteau câte o frază sau două atunci când era cazul, atunci când ştiau sigur că au dreptate şi în mare parte aveau dreptate pentru că aveau o mare experienţă de viaţă la care adăugam şi sutele de episoade la care ele erau martore. Tocmai de aceea, în general, scoicile vorbesc doar când au dreptate, căci ştiu ce povară au pe umeri. Ele vorbesc doar despre lucrurile văzute sau auzite din timpul vieţii lor, despre episoade triste cu iz de moarte şi episoade fericite, cu iz de zâmbet şi sănătate, scoicile niciodată nu vorbeau şi despre episoadele visate căci da, şi ele mai visează. Dar cine nu ar visa dacă non stop marea le-ar cânta?

-Bunico, ţigări?

-Să nu mă spui mamei tale! O să-mi spună că nu-ţi dau un exemplu bun.

-Am impresia că povestea dintre tine şi bunicul nu este deloc plictisitoare. Abia aştept să o aud. Hai că fac eu câte o ceaşcă de ceai iar apoi voi fi numai ochi şi urechi la tine, buni.

În faţa ceştilor de ceai şi a bolului plin de biscuiţi delicioşi, de casă, cele două femei erau aşezate pe o canapea. Fiecare dintre ele abia aştepta acest moment de intimitate. Fiecare abia aştepta să înceapă povestea. Chiar dacă motivele erau diferite, aşteptările erau diferite, emoţiile erau la fel de mari şi la fel de intense.

                                                          2

Draga mea, să ştii că în general, oamenii se agaţă de alţi oameni. Trebuie să ştii asta pentru a putea pricepe ceea ce vei auzi. Oamenii sunt dependenţi de relaţii şi chiar de anumiţi oameni, în sine. Copilul dependent de mamă, adolescentul dependent de prieteni, tânărul dependent de perechea sa, mama dependentă de copil. Eu, pe vremea când l-am cunoscut pe Bogdan, nu intram în această categorie de oameni. Am fost cândva, dar am trecut într-o altă etapă, am reuşit să tai orice legătură dependentă. Eram în momentul acela independentă emoţional. Mă puteam lipsi de oricine. Singura mea dependenṭă era iubirea faṭă de mine însămi. Doar un gram de narcisism. Un gram, atât!

Terminasem liceul pedagogic şi m-am mutat la oraş căci eram studentă la Litere şi, ca orice student la Litere, visam să devin un scriitor cunoscut peste noapte, dar nu făceam nimic pentru a-mi îndeplini visul. Era şi greu pe atunci. Eu eram într-o etapă importantă a vieţii mele. Trecusem deja prin multe lucruri, simţisem multe şi văzusem multe, începând cu copilăria. De mică, eu am fost nevoită să mă călesc pentru că părinţii mei, străbunicii tăi, au pierdut un copil iar în suferinţa aceea a lor, m-au uitat. Eu mă simţeam  doar o papuşă uitată undeva într-un colţ. Acest lucru m-a afectat foarte tare pentru că, probabil, copilăria este cea mai marcantă perioadă. Din copilărie se trag cele mai multe traume, temeri și chiar  dependențe. Pe cât este de frumoasă, pe atât este de hotărâtoare pentru micuţul ce va deveni un om cu simţ al responsabilităţii sau, un delincvent. În copilărie, necunoscutul este extrem de incitant iar faptul că binele nu este încă bine definit faţă de rău, copilul depinde în totalitate de familie iar mama este totul, prin mamă se realizează cunoşterea.

Puţină lume ştie că am încercat să mă înec. Credeam că în acest fel părinţii mă vor iubi mai mult. Credeam că acest gest va face ca eu să fiu la fel de iubită ca sora mea, însă un străin m-a văzut şi m-a salvat. Atunci, imaginaţia mea de copil, transformase acel chip de om într-unul de înger. Pot simţi şi acum, după atâţia ani acea sete de aer. Insuportabil. În fine, ştiu că te interesează povestea mea de dragoste cu bunicul tău, şi nu alte povestioare de când eram un copil. Ideea este că vreau să înţelegi de ce eram independentă emoţional în acea etapă a vieţii mele.

Cum spuneam, eram studentă. Bogdan era student şi el. Ne-am cunoscut prin prietena mea cea mai buna, Cristina. Ne-am cunoscut într-o zi când am mers cu toţii la teatru. Este vorba de Teatrul de Stat şi parcă văd şi acum cât de fascinaţi eram de acea tragedie scrisă de italianul Luigi Pirandello. Henric al VI-lea se numea piesa iar în pauza dintre acte, eu eram cu ochii pe Bogdan. Faptul că cea mai bună prietenă a mea, Cristina, avea o părere bună despre Bogdan a făcut ca eu, din start, să îl privesc cu ochi buni. Iubita mea, în viaţă trebuie să ţii cont de faptul că prietenia este ca şi căsnicia. Este una dintre cele mai strânse relaţii, există iubire necondiţionată, există compromisuri, există gelozie, certuri. Secretele au un rol important într-o prietenie căci acestea unesc, dau încredere şi importanţă reciprocă. Atunci când pierzi un prieten adevărat este la fel de dureros ca şi atunci când treci printr-un divorţ.

 Adevărat, era şi frumuşel, drăcuşorul. Ochii albaştrii atât de pătrunzători, zâmbetul atât de frumos cu dinţii ăia albi şi buzele mari, mâinile atât de plăcute cu o manichiură curată, înalt şi bruneţel.

A doua noastră întâlnire a fost tot alături de alţi prieteni, pe malul lacul Siutghiol iar apoi am început să ne vedem singuri. Am început să ieşim la plimbare prin parc, prin oraş şi să vorbim despre cărţi, să facem schimb de cărţi, schimb de idei.  M-a scos în cofetării şi mereu îmi lua suc şi prăjitură. Mai târziu, întâlnirile noastre au fost tot mai dese şi nu se mai rezumau la plimbări în oraş. Am început să gătim împreună, să mâncăm împreună, să numărăm stelele împreună, să învăţăm împreună şi să privim lumea în acelaşi fel.

Prima dată când m-a sărutat, am simţit că mi se înmoaie genunchii. Era primul bărbat care m-a sărutat. M-a mai sărutat prin liceu un băiat, dar nu aşa cu foc, doar mi-a atins buzele. Sărutul lui Bogdan a fost senzual şi parcă m-a trezit la viaţă. Din momentul în care el, încetişor, şi-a apropiat buzele cărnoase de ale mele, din momentul în care buzele lui m-au făcut să simt nişte fiori pe şira spinării, am sperat doar ca momentul să se repete. Mereu. Şi s-a repetat.  Ţin minte că după primul sărut i-am spus:

-A, deci asta am pierdut atâţia ani.

-Adică?

-Am refuzat atâţia bărbaţi care-mi făceau curte fără să ştiu ce pierd.

-Şi crezi tu că orice bărbat te-ar putea săruta aşa? Mă întrebă el mândru.

-Sunt convinsă că nu.

Datorită faptului că eu locuiam singură, relaţia noastră a evoluat repede şi frumos. El venea foarte des la mine şi ne petreceam serile în doi. Toate activităţile mi se păreau mult mai interesante alături de el. Viaţa mea părea mult mai interesantă alături de el şi din persoana independentă emoţional care eram înainte, devenisem o îndrăgostită care nu putea sta fără iubitul ei. Într-un timp destul de scurt m-a făcut să mă îndrăgostesc de el prin felul său de a fi. Era atât de atent cu mine încât mă făcea să simt specială în fiecare clipă. Aproape în fiecare clipă căci după cum ţi-am spus şi eu am mai făcut şi lucruri rele. Nimeni nu este perfect, iar pe parcurs am înţeles că nici eu nu sunt, dar şi nici el nu este perfect.Tot aşa am înţeles şi faptul că greșelile sunt o parte din noi. Sunt prezente, sunt conștientizate și răscumpărate dar, sunt greșeli ce nu pot fi reparate, lăsând pete ce nu pot fi curățate decât de foc. Focul purifică orice lăsând în urmă doar dovada faptului că undeva, cândva, a existat. Focul, prin capacitatea lui de distrugere, este un purificator mai puternic decât apa.

Atingerile dintre noi erau din ce în ce mai dese, fiorii erau din ce în ce mai intenşi iar dorinţa noastră creştea pe zi de trecea. Aceasta creştea cu fiecare sărut, cu fiecare privire şi cu fiecare atingere. Creştea şi creştea până când, într-o zi, s-a eliberat. Era o seară ploioasă iar noi stăteam în balconul acoperit pentru a vedea cum ploaia spală totul. La un moment dat, el m-a luat în braţe, văzând că îmi frecam mâinile din cauza frigului.

-Hai să intrăm iubire. E frig.

M-a luat în braţe ca pe un fulg şi m-a dus în cameră. Simţeam respiraţia lui caldă pe gâtul meu şi îmi doream să nu mă lase din braţele lui calde pentru a mai savura un pic momentul, dar el, uşor, m-a pus pe pat şi s-a aşezat cuminte lângă mine, învelindu-ne pe amândoi cu o pătură subţire.

Îl priveam şi mă miram cum de un bărbat atât de frumos este al meu. Privirea mea s-a fixat pe buzele lui iar stomacul meu era plin de fluturi care zburau. Simţeam nevoia să îl sărut. Să îl sărut până rămân fără aer. Mi-am apropiat buzele de ale lui şi mi-am trecut limba peste conturul buzelor sale. El mă strânse tare în braţe şi duse sărutul la un alt nivel. Simţeam o căldură în tot corpul, simţeam dorinţa crescând şi mi-am înfipt unghiile în umerii lui. El şi-a coborât buzele spre gâtul meu. Îi simţeam buzele, îi simţeam respiraţia şi auzeam cum, fără voia mea, scoteam gemete. Gemete de dorinţă.  Cu o mână i-am împins capul spre sânii mei tari şi dornici de iubire.

A fost prima dată când sânii mei făceau cunoştinţă cu buzele unui bărbat. A fost prima dată când simţeam că o să mor de dorinţă. A fost prima dată când degetele lui fine explorau cele mai intime părţi ale mele. A fost prima dată când i-am spus:

-Iubeşte-mă!

-Eşti sigură că vrei asta?

-Da.

A fost un moment magic. M-a durut, dar m-a durut de plăcere. A fost usturător, dar usturător de dulce. Ţin minte şi acum că îi şopteam numele, ţin minte că mâinile mele erau încleştate în părul lui, ţin minte că îmi venea să jur că am trăit degeaba până atunci. Era momentul în care eu deveneam cu adevărat femeie, momentul în care eu deveneam a lui şi momentul în care începeam să iubesc acest dulce păcat.

Am făcut dragoste cu bărbatul pe care îl admiram, bărbatul pe care îl iubeam şi eram conştientă că acest lucru mă va schimba pe mine şi va schimba relaţia dintre noi, dar totodată, ar schimba şi părerea oamenilor despre mine, lucru care chiar nu mă interesa. Mi-a plăcut să ma las iubită, să mă las copleşită de toate acele sentimente, de toate acele trăiri şi acei fiori ai dragostei. Am experimentat orgasmul, lucru despre care nici nu ştiam că există pentru că nimeni nu mi-a spus vreodată că dragostea poate fi atât de plăcută. Ştiam că presupune unirea dintre un bărbat şi o femeie, dar nu ştiam că o femeie poate avea un orgasm atât de puternic. Pur şi simplu corpul tău pluteşte în acel moment. O să vezi tu.

-Oh, buni..spuse nepoata roşind.

-Nu te ruşina iubita. Actul sexual este un lucru firesc iar orgasmul la fel, mai ales acum, în vremurile astea. Pe timpuri, trebuia să ne ascundem şi în cazul în care se afla că o femeie nu este virgină, aceasta primea o anumită etichetă de care nu mai scăpa.

-Tu ai avut această etichetă?

-Am avut-o dar nu mi-a păsat atât de mult. Oamenii oricum judecă, ei judecă pentru că este mult mai uşor să pui o etichetă, decât să înţelegi un om, este mult mai uşor să spui ceva negativ decât ceva pozitiv. Aşa era atunci, aşa e şi acum.

Din fericire, aşa cum spuneam, nu am dat doi bani pe faptul că aş putea fi compromisă şi uite aşa am descoperit alături de bunicul tău ce înseamnă iubirea, dăruirea, fericirea...ce înseamnă să trăieşti în paradis. Ce înseamnă să simţi, să simţi cu adevărat. El m-a învăţat să să iubesc, să urăsc şi chiar să trăiesc cu adevărat. Toţi oamenii supravieţuiesc, dar nu toţi trăiesc. Tu să trăieşti frumos!

Erau o mie de lucruri pentru care îl iubeam pe Bogdan. Era, fără dubiu, comoara mea. Adoram ceaiul făcut de el, adoram cartofii preparaţi de el, adoram conversaţiile cu el, adoram să-i simt căldura palmei pe obrazul meu, adoram şi râdeam cu o poftă sinceră la glumele lui, adoram declaraţiile lui de dragoste care mereu mă uimeau, părea un adevărat artist, adoram felul în care îmi mangâia sânul, nu ca pe o bucată de aluat pe care trebuie să-l frămânţi. Bogdan era ceea ce voiam eu, ba mai mult, de multe ori mă întrebam dacă îl merit. Cu siguranţă Bogdan, privit prin ochii mei de atunci, părea ca un zeu, unul aşa cum ar trebui să fie în zilele noastre, nu unul din acela învechit şi studiat.

....